Mereu am visat la o viata boema, linistita, plina de culori, de afectiune si iubire. Credeam cu certitudine ca voi gasi persoana aceea minunata si frumoasa, care va fi pe aceeasi lungime de unda cu mine. Asa am ajuns la 25 ani, cu o viata deloc linistita, plina de griji si cu relatii esuate. Cum? Cand? De ce? Inca e timp. Nu vreau ca la 30 ani sa ma gandesc ca "inca e timp". M-am inselat asupra oamenilor, desi stiam de la inceput ce se va intampla, dar dintr-o dorinta poate de a reapara sau dintr-o nevoie poate din singuratate, am incercat si evident ca acum stau in patul meu, singura cu o pisica. Nu mai pot acum sa acord sanse gratuite. Trebuie sa le merite. Acum traiesc doar pentru mine si obosesc. Pentru ca uneori e al naibii de bine sa spui "te iubesc" si sa ti se raspunda.
Viata mea boema trebuia sa aiba poezie, romane, rochite, jazz, maci si iubire. Multa iubire. Nu stiu cine sunt. Poate nu sunt cine credeam ca sunt. Poate analizez prea mult si astfel se rupe vraja.
Nu neg ca mi-e dor. Mi-e dor de momente. Mi-e dor de primul mac pe care l-am primit, de primul zambet pe care l-am iubit cu adevarat, de mine, de mama. Dar nu mi-e dor de nici unul din ei. Nu mai am cum. Nu ma mai gandesc la nimeni iar daca exista nevoi, lasa sa fie fizice. Le pot rezolva mult mai repede.
Am ratat, am gresit, am iubit, am mintit si am urat. Dar ma intorc la lumea mea boema si poate se va concretiza candva imaginea din mintea mea. Iar persoana aceea... nu o mai astept. Nici nu o vreau acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu