O stare ciudata, cu viermi ce-mi invadeaza creierul. Un sentiment acut de pierdere caruia nu stiu cum sa-i fac fata. Si incerc sa-mi dau cu insecticid, cum am mai facut de atatea ori dar cred ca am devenit imuna. Neputinta. Deznadeje. Acum stiu ce inseamna ca tu sa nu poti controla nimic. Ca tu sa nu insemni. Poate universul, poate din greseala, desi te-ai fi gandit ca greselile nu se intampla chiar mereu cum ti se intampla tie. Poate te gandesti ca universul e impotriva ta, dar te linistesti gandindu-te ca nu vrei sa ajungi la un spital, acuzat de paranoia.
Si stau nemiscata, cu privirea pierduta spre literele ce danseaza pe ecran. Stau neputincioasa in fata inevitabilului. Caci se intampla. Acum. Acum. Acum. Fara ca tu sa poti controla ceva, fara ca tu sa poti schimba ceva. Fara... Ca vei ramane fara... e un adevar. e o realitate. mai devreme sau mai tarziu dar stiai. Dar nu asa. Si nu acum cand poate ai fi vrut sa schimbi ceva, sa-ti asumi un risc. Sa simti. Si vei sta mult timp, cu privirea pierduta in gol, incercand sa nu plangi caci esti la munca, dar vrand atat de mult sa injuri universul si sa injuri pe oricine a facut ca asta sa se intample. Dar ramai in tine, cu privirea pierduta departe, cu sperante nimicite si habar nu ai ce vei face acum. Continui robotizarea propriei persoane. Nu ti-ai fi imaginat ca va durea asa mult, nu? Nu ti-ai imaginat ca vei ramane in stare de soc si tot ce-ti va functiona vor fi degetele, nu? Nu ti-ai imaginat ca nu ai stiut ca vei simti asa.. te minteai singura. Si acum vrei sa plangi si sa tipi. Sa le spui tuturor sa te lase in pace. Sa le spui sa plece de acum daca tot au de gand sa plece, sau mai bine le spui ca vei pleca tu.
http://www.youtube.com/watch?v=H-_wFByV-Ds
RăspundețiȘtergere